La cea de-a opta editie a Olimpiadelor ma astept la prestatii mai bune in prima faza, cea eliminatorie. Aproape in fiecare an au venit in aceasta faza si echipe nepregatite, ai caror membri mizau pe originalitate: originalitatea executiei de mesaj, a sloganului, a denumirii echipei sau chiar a prezentarii in fata Juriului. Unii au mers pana acolo incat au mizat pe originalitatea... vestimentatiei.
 
Concurentilor din acest an vreau sa le spun doua lucruri:

1) originalitatea in sine nu inseamna intotdeauna valoare. Intr-adevar, valoarea presupune originalitatea, dar reciproca nu este valabila (nu tot ce e original este si valoros); 

2) talentul, imaginatia si creativitatea trebuie sa fie hranite de cunoastere – si cunoastere teoretica, si cunoastere practica, livrata indeobste sub forma experientei profesionale sau a experientei de viata. La varsta concurentilor nostri, experienta profesionala lipseste, iar “scoala vietii” este insuficienta; de aceea, cunostintele necesare vin mai ales pe calea lecturii.

Cred ca nu este nevoie sa fii student la o facultate de profil pentru a citi macar una dintre cartile de Relatii Publice care au inundat librariile noastre in ultimii ani. Daca te intereseaza domeniul comunicarii strategice, nu poti sa ramai la nivelul unui lautar care canta “dupa ureche”.

Mai cred ca este inadmisibil sa te prezinti la un concurs de Relatii Publice, de Advertising, de Marketing politic sau de Comunicare institutionala fara sa fi citit macar o carte in care se vorbeste despre etapele unei campanii de comunicare, despre publicurile-tinta sau despre relatia cu presa.

La una dintre editiile anterioare am fost socat sa constat ca unii concurenti se prezentasera la preselectie fara sa aiba notiuni elementare de comunicare strategica. In calitate de membru al Juriului am fost intrebat de ce o echipa sau alta nu s-a calificat. Cand am spus ca echipa respectiva nu stapanea ABC-ul comunicarii publice, mi s-a raspuns: “Dar de unde sa-l stim, ca nu suntem studenti la Comunicare?!”.

Pentru a evita astfel de situatii la Olimpiadele din 2008, propun celor care vor sa participe o bibliografie, care cel putin sa ii orienteze, daca nu sa ii stimuleze in a citi cat mai mult din domeniul care ii pasioneaza.

• Cristina Coman, Relatiile Publice. Principii si strategii, Iasi, Polirom, 2001 (in special, p. 74-81);
• Bernard Dagenais, Campania de relatii publice, Iasi, Polirom, 2003 (in special, p. 46-60, 257-334);
• Dumitru Iacob, Diana Maria Cismaru, Relatii publice. Eficienta prin comunicare, Editura comunicare.ro, Bucuresti, 2003 (in special, p. 112-114, 129-131, 141-145, 156-163);
• Michèle Jouve, Comunicarea: publicitate si relatii publice, Iasi, Polirom, 2005, p. 196-267, 286-350).

In total, sunt 248 de pagini considerate obligatorii, adica strict necesare pentru o abordare profesionista a temelor. Abia dupa aceasta abordare se pune problema creativitatii, a talentului sau a sinergiei de echipa.

Vreau sa fie clar pentru toata lumea: Olimpiadele Comunicarii sunt deschise tuturor studentilor din Romania, nu se adreseaza doar studentilor in Comunicare. Dar in esenta sa, acest eveniment este un concurs in domeniul comunicarii, nu in alte domenii. Pe de alta parte, el nu este un concurs de talente, ci un concurs profesional. Misiunea acestui proiect este de a incuraja dezvoltarea profesionala a studentilor prin standarde de performanta si criterii de excelenta profesionala.

Asadar, dragi studenti, nu incercati sa-i seduceti pe membrii Juriului prin “stratageme de imagine” sau prin “farmecul personal”. Cel mai tare argument al vostru va fi pregatirea profesionala! 

Si ca sa aplic teoria de mai sus la proba de Comunicare institutionala, unde sunt membru in juriu, iata ce asteptari am de la participantii care se vor prezenta acolo. Pentru aceasta insa, trebuie sa creez un context al probei, al realitatii institutionale in sine.

Despre comunicarea institutionala

O data cu “prima secularizare” a societatilor moderne, modelele de “buna societate” si de “bun cetatean” nu au mai fost oferite de religie. Aceasta a devenit o problema privata, fara impact asupra spatiului public, iar rolul ei modelator a fost preluat de ideologiile laice (liberalism sau socialism, nationalism sau comunism). O data cu “a doua secularizare”, petrecuta in societatile post-moderne, nici ideologiile laice nu mai indeplinesc functia de “bolta simbolica” pentru marile grupuri sociale. De unde o profunda criza de repere, ascensiunea populismului ca ideologie-surogat si apelul quasi-unanim la marketingul politic.

In lumea civilizata de astazi, steaua calauzitoare pentru o “conduita corecta” a ramas interesul public, ultima reduta a proiectului de societate rationala. El este definit ca rezultat al dezbaterilor ce se duc in sfera publica cu privire la binele comun. Este vorba de rezultanta reiesita in urma negocierii dintre actorii spatiului public (organizatii politice si organizatii civice, institutii statale si societati comerciale). In fond, interesul public este produsul unei confruntari acerbe intre vectori de comunicare.

Asadar, institutiile publice au misiunea de a servi interesul public, iar functionarii publici au datoria de a contribui la realizarea obiectivelor ce rezulta din misiunea institutiei pentru care lucreaza. Din pacate, institutiile noastre publice sunt tribalizate, sunt impartite in clanuri si parazitate de grupuri de interese care nu au nicio legatura cu interesul public. Putini sunt functionarii publici care se identifica cu interesul public. Majoritatea lor se percep ca “simpli slujbasi” sau, mai rau, ca “bugetari amarati” – de unde si comportamentul lor: fie slugarnic si obedient fata de superiorii ierarhici, fie pradalnic si agresiv fata de cetateni.

In ce masura sunt de vina functionarii publici pentru acest comportament? Le-a spus cineva, vreodata ca ei se afla in slujba interesului public? Le-a explicat cineva ca interesul public este expresia negociata a binelui comun? I-a ajutat cineva sa constientizeze aceasta misiune onorabila si sa-si formeze o identitate de “ostas al binelui comun”, care sa le ofere un sens mai inalt al vietii si mai mult respect de sine? Intrebarile mele sunt retorice. Nimeni nu le-a transmis astfel de mesaje. Daca s-ar fi intamplat asa-ceva, astazi am fi putut vorbi de o culturta organizationala in institutiile noastre publice; am fi putut spune ca societatea romaneasca a pornit pe drumul modernizarii, ca avem sanse de a intra in randul lumii.

Prin cele spuse mai sus am vrut sa le vorbesc participantilor la a opta editie a Olimpiadelor Comunicarii despre importanta covarsitoarte a comunicarii institutionale. In plus, am urmarit sa le atrag atentia asupra comunicarii interne, care inseamna mai mult decat reglarea circuitelor informationale pe verticala si pe orizontala. In organizatiile inteligente si performante, comunicarea interna se finalizeaza cu formarea unei culturi organizationale complexe, care inseamna filosofie, etica si deontologie profesionala. Cultura organizationala inseamna valori impartasite, o semiotica omogena si un limbaj comun, norme si ritualuri comune; ea se traduce in identitate organizationala (“corporate identity”).

La editiile anterioare, marea majoritate a proiectelor prezentate in faza eliminatorie au vizat comunicarea externa a institutiilor – in special, campanii de imagine. Comunicarea externa este, intr-adevar, vitala, dar conceptul actual de comunicare totala ne trimite la unitatea organica dintre comunicarea externa si comunicarea interna, dintre “imaginea externa”, impartasita de publicurile externe, si “imaginea interna”, impartasita de angajatii institutiei.

Asadar, astept cu interes proiecte care sa vizeze construirea si gestionarea culturii organizationale specifice unei institutii publice.


Site corporate:   http://www.arrp.ro/